Educatie: Stiinta vs Pseudostiinta

Mi-aş dori ca acest articol să fie în primul rând despre cum facem ştiinţă în şcoala românească, despre ceea ce numeam la un moment dat „spiritul bun al ştiinţei”, despre cum ajunge el la elevii noştri, cât valorificăm din potenţialul ei enorm şi care este preţul uman şi instituţional pe care-l plătim pentru că facem ştiinţă într-un anume fel. Pentru că ştiinţa nu este niciodată numai despre ştiinţă.

Să fiu limpede în ceea ce priveşte teza principală a acestui text: facem destule discipline ştiinţifice în şcoală, dar spiritul bun al ştiinţei este mai greu de găsit decât pepitele de aur în steril. Calculăm mult, iar cei care calculează mai repede câştigă adesea premii şi aplauze, ca nişte foci de circ. Calculăm, dar nu educăm. Calculăm, dar suntem analfabeţi la testele internaţionale. Calculăm, dar suntem analfabeţi sufleteşte. Pentru că ştiinţa nu este în primul rând despre calcule, teste, teme, împăunări de o zi, facultăţi de fiţe şi job-uri bănoase.

Ştiinţa este în primul rând despre om, despre sclipirile, forţa, neputinţele şi limitele lui. Este clădită din sufletul lui, din toate spaimele şi speranţele acestei primate care n-a ştiut să lupte cu lumea decât explicând-o şi înţelegând-o. Ştiinţa are spirit şi un potenţial educativ enorm. Dar cine mai are azi timp de mofturile acestea, în dispreţul unei tradiţii care ne-a dat personalităţi precum Solomon Marcus?

În primul rând, ştiinţa este modestie. Conştiinţa că rezultatele semnificative vor veni doar în eforturi cooperative de durată, prin aportul furnicesc al celor mulţi. Da, în ciuda competiţiei acerbe pentru a exista în jurnalele peer-reviewed, în miezul ei cel mai propriu ştiinţa rămâne actul de cooperare profundă al unor oameni care rămân adesea esenţialmente discreţi şi modeşti.

Am văzut acest spirit colaborativ la lucru în realizarea vaccinurilor ce pot opri pandemia care macină umanitatea, vedem calitatea educaţiei ştiinţifice din şcoala românească în terifianta veste că unul din doi profesori români nu vrea să se vaccineze (posibil mai mulţi). În epoca informaţiei obeze şi a competenţelor de nişă, colaborarea este nu doar esenţială, ci şi inevitabilă pentru orice sistem care vrea să ţină pasul cu vremurile.

În şcolile româneşti vom vedea însă cel mai adesea încurajată o competiţie stupidă de dragul orgoliilor mărunte, o şicanare continuă şi obositoare, fără ţel şi fără criterii. Elevi, dar mai ales profesori, găsim enorm de greu să punem laolaltă două paie cruce, să găsim căi de a fi împreună, de a învăţa unii de la alţii, de a educa conform unor viziuni şi valori comune.

Ştiinţa este perseverenţă. Disponibilitate la efort şi rezistenţă în faţa eşecului. Disponibilitatea de a aştepta şi de a suferi pentru a obţine rezultate notabile, semnificative, durabile. Dar cine, în şcoala românească, măsoară procese, urmăreşte rezultate şi achiziţii pe termen lung, stabileşte obiective adânci, transmise, eventual cu dragoste şi interes pentru copil, între educatori, ca o ştafetă?

Ştiinţa este curiozitate. Dar cine mai are timp azi (când timpul înseamnă fie bani, fie distracţie) de asemenea prostii? Curiozitatea pură, dorinţa de a şti, de a înţelege şi de a găsi împlinire şi bucurie în cunoaştere, toate acestea ţin tot mai mult parcă de mecanica sufletească a unor oameni  vetuşti, stranii, din vremuri de mult apuse. Curiozitatea a devenit ieftină, prostituată în nonsubiecte fade cu iz de click-bait,  acum, când ceasul epocii bate în ritm de Tik Tok.

Ştiinţa este spirit critic şi autocritic. Dar în şcoala românească cei fără dubii au întotdeauna mai multe şanse de succes decât oamenii profunzimilor şi nuanţelor. Spiritul cu adevărat critic e foarte rar, cel autocritic văzut ca o slăbiciune.

Ştiinţa este curaj, fidelitate faţă de adevăr şi de anumite valori. Învăţământul nostru este în cea mai mare parte un teatru al celor supuşi şi al alunecoşilor de toate felurile.

Ştiinţa este rigoare, claritate, limpezime, dar rar veţi găsi aşa ceva între pereţii şcolilor româneşti. Întâlnirile ştiinţifico-metodice sunt arareori ştiinţifice sau metodice, iar miniştrii învăţământului, cu prea puţine excepţii, au practicat fără vreo reţinere propuneri de un diletantism care mă sperie…

Intenţia mea nu e să idealizez fără rest spiritul ştiinţific doar ca să îmi iasă demonstraţia. Evident, ştiinţa e făcută de oameni şi nimic din ce e omenesc nu îi este străin. Intenţia mea e mai degrabă să atrag atenţia asupra enormului ei potenţial educativ şi uman, dar şi asupra mecanismelor interne de autocorectare. Din păcate, învăţământul românesc le ratează pe ambele. …

 Este despre cum este ales în permanenţă drumul mai uşor, strâmb, drumul care nu duce nicăieri, scurtătura numerologică în locul complexităţii şi dificultăţii veritabil ştiinţifice şi despre cum asta se întâmplă zilnic, la toate nivelurile. …

Nu e un accident, e o abreviere. Iar, din punctul meu de vedere, toţi am contribuit (desigur, nu în aceeaşi măsură, la asta).

Nu strică să o repetăm: e timpul târziu al unor schimbări cu adevărat serioase, care au devenit de mult urgente. Toate drumurile ne stau deschise în faţă, dar deciziile care vor smulge educaţia din România din marasmul ei destinal pentru a o pune, la început timid şi ezitant, desigur, pe căile drepte şi infinit mai grele ale educaţiei serioase se iau la fiecare nivel, în vârful, dar şi la baza piramidei funcţiilor. Orice profesor poate aduce spiritul bun al ştiinţei în metrul pătrat pe care e stăpân. Orice ministru poate lua hotărârile care să facă din educaţia noastră sistemul în care acest spirit să înflorească. Şi fiecare are responsabilitatea lui în acest proiect, deloc egală însă ca importanţă dacă mă întrebaţi pe mine. Misiunea la vârf e teribil de grea pentru că hotărârile bune vor lovi reţele de interese, complicităţi, inerţii şi trasee vicioase împământenite de decenii.

Întrebarea e dacă cineva vreodată va avea suficient curaj. Curajul de a vedea şi de a urma în sfârşit toate drumurile pe care nu am luat-o până acum.

________________________________

Despre autor:

Doru Căstăian este profesor de Filosofie la Liceul de Arte „Dimitrie Cuclin” din Galați, unde le predă copiilor începând cu clasa a V-a și până la clasa a XII-a. Este publicist, traducător, doctor în filosofie (Universitatea de Vest din Timișoara). Este profesor asociat la Facultatea de Filosofie, Istorie și Teologie a Universității Dunărea de Jos, Galați.

_______________________________

Sursa: Edupedu.ro

One thought on “Educatie: Stiinta vs Pseudostiinta

  • Robert

    O analiza pertinenta a educatiei din Romania.Care ar putea fi solutiile si cum se poate schimba situatia?

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Suntem apropiați și uniți. Formăm o comunitate

O problemă, o întrebare, o urgență?
Nu ezitați să vizitați centrul de ajutor, vă putem ajuta .

Copyright © 2021 Darevo. All rights reserved