Domnitor luminat cu o personalitatea excepțională, reuneşte, în mod tragic, spiritul unui mare patriot, vocația și împlinirea de ctitor și innovator în artă și cultură, evlavie și credinţa nezdruncinată, dăruirea pentru valorile familiei şi ale neamului său.
 Cu încredințarea că este de datoria fiecărui om să păstreze și să continue aceste valori, ne-am pus în slujba aceloraşi deziderate și am hotărât să contribuim, cu mijloacele de care dispunem și cu strădania noastră în opera de păstrare cu respect și recunoștință strălucirii faptelor și numelui său. Constantin Brâncoveanu (n. 1654 a fost domnul Țării Românești între anii 1688 și 1714, având una din cele mai lungi domnii din istoria principatelor române. Mare boier, nepot de soră al domnului Șerban Cantacuzino, el a moștenit și a sporit o avere considerabilă, care consta în proprietăți imobile, bunuri mobile și sume de bani depuse în străinătate. În timpul în care a domnit, Țara Românească a cunoscut o lungă perioadă de pace, de înflorire culturală și de dezvoltare a vieții spirituale, în urma sa rămânând un mare număr de ctitorii religioase și un stil arhitectural eclectic ce-i poartă numele. Constantin Brâncoveanu a simţit pe propria piele încă de mic conflictele dintre boieri şi reprezentanţii marilor puteri. Rămâne orfan de la vârsta de 1 an, când tatăl său, Papa Brâncoveanu, este ucis de seimenii răsculaţi, în 1655. De mic creşte sub oblăduirea unchilor săi, fraţii Constantin şi Mihai Cantacuzino, care-i oferă o „creştere îngrijită“ şi-l formează din punct de vedere cultural şi politc. În politica externă Brâncoveanu a acționat cumpătat, evitând să se poziționeze decisiv în tabăra imperială, care într-un avânt semnificativ recuperase Ungaria și Transilvania de la otomani. Și-a cumpărat bunăvoința turcilor, plătind regulat dările și vărsând sume uriașe sultanului și funcționarilor de la Constantinopol, ceea ce i-a adus supranumele de „altın bey” (română prințul aurului).Ținând agenți și spioni în toată Europa, domnul muntean era informat asupra știrilor de pe întregul continent și informa simultan taberele rivale. În ce privește Moldova, domnul muntean a intervenit în mod repetat în chestiunea domniei, în timp ce în Transilvania a exercitat o importantă influență culturală, prin răspândirea de tipărituri și ctitorirea de așezăminte religioase. Deși reușise să fie confirmat pe viață în domnie (1699) și reconfirmat de noul sultan în 1703, domnul a lucrat în permanență să-și asigure în străinătate un refugiu de turci, fiind conștient de precaritatea situației sale. În cele din urmă, a fost luat prin surprindere, fiind mazilit în aprilie 1714 și dus cu întreaga familie la Constantinopol, unde a fost torturat pentru a ceda turcilor toată averea sa. Constantin Brâncoveanu a fost executat pe 15 august 1714, împreună cu cei patru fii ai săi (Constantin, Ștefan, Radu și Matei) și cu sfetnicul Ianache Văcărescu; la acest deznodământ au contribuit și intrigile familiei Cantacuzino. Pentru felul cum au murit, cu toții sunt venerați de către Biserica Ortodoxă Română, care i-a canonizat sub numele de Sfinții Mucenici Brâncoveni în 1992. Descendența domnului a fost asigurată de copiii fiicelor sale și ai lui Constantin II, la mijlocul secolului al XIX-lea putând fi numărați peste două sute de urmași direcți în viață.[3] În 2014, cu prilejul împlinirii a trei sute de ani de la martiriu, rămășițele pământești ale domnului au fost dezgropate și plasate într-o raclă, care este expusă la Biserica Sfântul Gheorghe Nou din București. Politica internă si externa Tratatul de la Karlowitz sau de la Carloviț a fost semnat la 26 ianuarie 1699 în localitatea Carloviț(în sârbă Sremski Karlovci, în germană Karlowitz) din Voivodina, la sfârșitul războiului austriaco-otoman (1683-1697), în care otomanii au fost învinși. După două luni de negocieri între Imperiul Otoman pe de o parte și, pe de altă parte, Liga Sfântă, o coaliție formată din mai multe puteri europene incluzând Casa de Habsburg, Uniunea Polono-Lituaniană, Republica Venețiană și Imperiul Rus, tratatul de pace a fost semnat la 26 ianuarie 1699. Otomanii au cedat Austriei cea mai mare parte a teritoriului Ungariei (care fusese transformată în pașalâc în urma bătăliei de la Mohacs, 29 august 1526 conduse de către Soliman Magnificul) și Slavonia, iar Podolia a revenit Poloniei. Simultan au renunțat la vasalitatea Transilvaniei, transferată Habsburgilor. Au cedat de asemenea către Veneția teritorii Dalmațiene și peninsula Peloponez, pe care însă otomanii au recuperat-o prin tratatul de pace de la Passarowitz din 1718. Simultan au renunțat la vasalitatea republicii Raguzane, transferată Veneției. Tratatul de la Karlowitz a marcat începutul declinului Imperiului Otoman în Europa de Est și a stabilit monarhia habsburgică ca putere dominantă în Europa centrală. Contextul extern al domniei lui Brâncoveanu era definit de adversitatea a patru mari puteri, Imperiul Otoman, Imperiul Habsburgic, Polonia lui Ioan Sobieski și Rusia lui Petru cel Mare, care aveau toate interese la Dunăre. În această situație, micile popoare din răsăritul Europei puteau să se mențină doar adoptând o politică „suplă și abilă”. Țara Românească era vasală a Imperiului Otoman, nu dispunea de armată sau de un tezaur pentru război și era prin situarea geografică foarte vulnerabilă la invazii străine. În acest context, Constantin Brâncoveanu a adoptat o politică a „neutralității veghetoare”. Pe plan intern, anii domniei lui Brâncoveanu au fost marcați de un progres economic și cultural-artistic; au fost luate măsuri de modernizare a aparatului statal și de reformare a sistemului fiscal. Cancelaria statului a fost reorganizată pentru a putea menține raporturi cu străinătatea. Din punct de vedere cultural, epoca brâncovenească s-a deschis influențelor occidentale, care au început să prevaleze asupra celor orientale: astfel s-a creat o sinteză originală națională, care îmbina ambele tradiții. Pe plan intern, Țara Românească sub Constantin Brâncoveanu a cunoscut mai ales după încheierea Păcii de la Karlowitz o perioadă marcată de avânt economic. Din punct de vedere fiscal, a avut de suferit în special populația rurală, ca urmare a cererilor Imperiului Otoman și mai târziu ale Imperiului Habsburgic. O mare parte a locuitorilor din satele aservite și-au pierdut pământul, reușind însă să-și păstreze libertatea. Domnia de peste un sfert de veac (1688-1714) a lui Constantin Brâncoveanu apare ca o excepţie a cărei explicaţie poate fi găsită, pe de o parte, în politica înţeleaptă de echilibru între Poarta otomană, intrată în declin, şi puterile creştine, aflate în ofensivă, pe care prevăzătorul domn a dus-o în exterior cu ajutorul sfetnicilor săi credincioşi, şi mai ales al marelui cărturar stolnicul Constantin Cantacuzino, care-l crescuse de la vârsta de un an (din 1655), fiindcă tatăl său, Papa Brâncoveanu, fusese ucis de semenii răsculaţi, iar pe de altă parte în politica de pacificare a spiritelor dusă în interiorul ţării prin eliminarea sau compromiterea adversarilor cu care nu a putut ajunge la înţelegere. Domnia lui Constantin Brâncoveanu „Ceea ce impresionează la Constantin Brâncoveanu, dincolo de dimensiunea cultural-artistică și cea religioasă, este durata domniei sale. A fost unul dintre cei mai longevivi conducători ai Țării Românești, domnind neîntrerupt vreme de peste 25 de ani. De la Basarab I și Mircea cel Bătrân și până la Mica Unire, doar Matei Basarab se apropie de aceast cifră, iar performanța lui Brâncoveanu este cu atât mai apreciabilă cu cât contextul în care a domnit a fost unul extrem de complicat, dominat de incertitudine, într-o perioadă în care, pe plan intern, țara era divizată de conflictele dintre facțiunile boierești, iar la nivelul continentului aveau loc prefaceri de ordin geopolitic de o magnitudine deosebită“ – Ambasador George Cristian MAIOR, „Spionajul în vremea lui Constantin Brâncoveanu”. Puternica personalitate a voievodului martir Constantin Brâncoveanu a marcat istoria popoarelor din Europa Rasariteana, special din Balcani.. Îndelungata sa domnie din Ţara Românească, corespunde unor importante realizări economice, politice, culturale şi nu în ultimul rând diplomatice şi informative-organizatorice.. Constantin Brâncoveanu şi unchiului său, stolnicul Constantin au fost unii dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai umanismului din Ţara Românească. In acea perioada le era clar că iniţierea măsurilor menite să asigure existenţa Ţării Româneşti ca stat nu era posibilă fără o cunoaştere prealabilă a intenţiilor ostile şi acţiunilor probabile sau în curs de desfăşurare ale duşmanilor din exterior. De aceea ei au acordat o atenţie deosebită formării unei reţele informative şi contrainformative, de incredere, cu ramificaţii în toate ţările europene. Prin activitatea informativă desfăşurată cu asiduitate de numeroşi agenţi răspândiţi în toată Europa, cancelaria domnească a Ţării Româneşti urmărea să cunoască: raportul real de forţe pe plan internaţional; intenţiile marilor puteri cu privire la reîmpărţirea teritorială a Europei şi posibilităţile de care dispuneau pentru realizarea acestor intenţii; succesele şi înfrângerile înregistrate pe câmpurile de luptă de diversele forţe beligerante; mişcările de trupe, poziţiile ocupate în teren, dotarea, compunerea, tactica, strategia şi posibilităţile de realizare a scopurilor urmărite; aranjamentele politice, combinaţiile organizate şi condiţiile de desfăşurare a acestor combinaţii; starea de spirit şi evoluţia evenimentelor politice, sociale şi economice din toate ţările europene; comportarea austriecilor în Transilvania şi perspectivele unei eventuale ocupări a Ţării Româneşti de trupele austriece; aventurile sentimentale ale lui Ludovic al XIV-lea şi ale altor personalităţi, precum şi implicaţiile acestor aventuri pe diverse planuri; conspiraţiile urzite de adversarii politici atât în interior, cât şi în exterior etc. Cunoaşterea acestor realităţi a permis domnitorului Constantin Brâncoveanu şi stolnicului Constantin Cantacuzino să aprecieze că Imperiul Otoman, deşi se afla în acceptarea suzeranităţii Austriei, nu însemna altceva decât schimbarea unei stăpâniri cu alta care se anunţa a fi cu mult mai greu de suportat; politica de echilibru şi de apropiere faţă de Rusia, care acceptase tratative pe bază de egalitate, era cea mai rezonabilă. Furnizarea unor valoroase informaţii politice puterilor negociatoare, facilitarea transmiterii corespondenţei diplomatice prin Ţara Românească, informarea fiecărei puteri acaparatoare cu ştirile culese de pe teritoriul celorlalte, unite cu satisfacerea tuturor cererilor în măsura posibilităţilor şi în condiţiile păstrării unei depline discreţii, constituiau laolaltă principalul mijloc de realizare a acestei politici. Triumful politicii lui Constantin Brâncoveanu a fost asigurat pe o perioadă de peste două decenii de coeziunea care a existat între el şi cei mai apropiaţi sfetnici, în frunte cu unchiul său, stolnicul Constantin Cantacuzino. Disensiunile intervenite între domnitor şi fraţii Cantacuzino au constituit cauzele sfârşitului tragic al tuturor. De această dată, mijloacele şi metodele specifice muncii informative şi contrainformative au fost folosite în scopuri distructive.După primirea plângerii false, vizirul a hotărât să treacă la mazilirea lui Constantin Brâncoveanu. Dimitrie Cantemir, în Evenimentele Cantacuzinilor şi Brâncovenilor, subliniază că această hotărâre a fost comunicată unui cerc restrâns de prieteni în termenii următori: „Minunat lucru este cu domnul ţării munteneşti. Eu nu pot să-mi închipui ce are ascuns în inima lui. El ne trimite adeseori daruri bogate şi toate poruncile sultanului le îndeplineşte cu sârguinţă şi zel… Dar eu am primit ştiri sigure de la cei aproape lui că s-a făcut necredincios şi cugetă să fugă. Aşadar, trebuie să-l considerăm om de nimica, nerecunoscător şi necredincios, trebuie deci să cercetăm planurile lui şi atunci să-l judecăm după faptele lui Tot de la Dimitrie Cantemir şi de la Anton Maria Del Chiaro aflăm că despre această hotărâre a vizirului a luat cunoştinţă şi medicul grec Antonio Corai (Corea), rezident la Constantinopol şi fost medic al curţii lui Constantin Brâncoveanu, care, fiind chemat în casa unui caimacam bolnav, în timp ce prepara un leac din nişte ierburi, a auzit pe secretarul vizirului aflat în vizită la acel caimacam şoptindu-i, printre altele, că vizirul a hotărât să prindă şi să ucidă pe Brâncoveanu împreună cu toată familia lui. Cunoscând limba turcă, medicul Antonio Corai (Corea) a reţinut această informaţie deosebit de importantă şi, după ce s-a sfătuit cu mai mulţi prieteni, a comunicat-o lui Constantin Brâncoveanu. Primind vestea, domnitorul a adus-o la cunoştinţa doamnei Maria, devotata sa soţie, care şi-a exprimat părerea că ar fi bine ca, pentru o anumită perioadă de timp, curtea domnească să fie mutată de la Bucureşti la Târgovişte, de unde le-ar fi mai uşor să se refugieze la Braşov. Consultându-se şi cu o parte dintre dregătorii săi, aceştia l-au îndrumat să rămână pe loc. Referindu-se la informaţia primită de la medicul Antonio Corai (Corea), stolnicul Constantin Cantacuzino, „pentru a risipi orice bănuială din partea domnului, îi spuse cu un aer indiferent că grecului i-ar fi trebuit bani, sărbătorile pascale fiind aproape”. Lăsându-se convins de netemeinicia informaţiei primite, domnitorul a distrus scrisoarea fără a răspunde medicului binevoitor, care nu-i solicitase vreo recompensă. Între timp şi-a făcut apariţia la Bucureşti capigiul Mustafa-aga, însoţit de ciohodari înarmaţi, care au răspândit zvonul fals că merg la cetatea Hotin cu porunci din partea vizirului. Întrucât era vechi prieten al lui Constantin Brâncoveanu, cererea demnitarului turc de a fi primit la curtea domnească n-a trezit nici o suspiciune. Când a intrat în sala cea mare unde a primit din partea domnitorului tradiţionalele urări de bun venit, el a scos o năframă de mătase neagră şi a pus-o pe umărul acestuia. Era semnul mazilirii, care pe domnitor şi pe o parte dintre dregători i-a încremenit. Rupând tăcerea, Mustafa-aga şi-a exprimat regretul că tocmai lui, vechi prieten al lui Brâncoveanu, i-a fost dată prunca de a-l declara mazil şi de a-l duce cu toată familia sa la Constantinopol. După citirea firmanului de mazilire, Brâncoveanu cu toată familia sa a fost dat în paza boierilor, care au fost ameninţaţi că, în caz de neexecutare a acestei porunci, vor fi trecuţi prin foc şi sabie de către cei 12 000 de turci înarmaţi care aşteaptă la hotarul ţării. A urmat apoi sigilarea vistieriei şi scotocirea întregului palat domnesc în vederea confiscării tuturor bunurilor domnitorului. A doua zi (6 aprilie 1714), la ora prânzului, a sosit în Bucureşti imbrohorul, care a instalat ca domn al Ţării Româneşti pe Ştefan Cantacuzino, fiul stolnicului Constantin Cantacuzino. După îndelungate torturi aplicate în scopul de a obţine declaraţii cu privire la locurile unde erau ascunse sau depuse prezumtivele bogăţii – care în imaginaţia turcilor dobândiseră proporţii fantastice, din moment ce îl numeau de multă vreme Altîn-bei (prinţul aurului) -, la data de 15 august 1714, Constantin Brâncoveanu, împreună cu cei patru fii ai săi şi cu vistierul Ienache Văcărescu, au fost decapitaţi în public într-una din pieţele din apropierea seraiului sultanului. La sinistrul spectacol a asistat însuşi sultanul Ahmed al III-lea, precum şi reprezentanţii diplomatici ai Rusiei, Austriei, Franţei, Angliei, Veneţiei, Olandei, Poloniei şi Suediei. O soartă asemănătoare a avut şi stolnicul Constantin Cantacuzino şi fiul său, Ştefan Cantacuzino, numit domn al Ţării Româneşti în locul lui Constantin Brâncoveanu. Ei au fost ridicaţi de la palatul domnesc din Bucureşti în seara zilei de 13/25 ianuarie 1716. La Constantinopol au fost întemniţaţi la Edicule şi apoi ucişi în noaptea de 6/7 iunie 1716. Colaborarea rodnică dintre domnitorul Constantin Brâncoveanu şi stolnicul Constantin Cantacuzino a ridicat, timp de peste două decenii, prestigiul Ţării Româneşti faţă de marile puteri europene. Dimpotrivă, discordia dintre ei le-a hărăzit un sfârşit tragic şi a făcut să se abată asupra ţării mari nenorociri. CONCLUZII Un domnitor cât  o civilizaţie întreagă, un „prinţ de aur“, singurul voievod cu stil şi un creştin care a refuzat să se lepede de credinţă chiar şi sub ameninţările paloşului,din perspectiva a doi dintre descendenţii în viaţă: Constantin şi Mihai Brancovan. Anul 1688. Dupa moartea domnitorul Şerban Cantacuzino marii boieri se adună să aleagă un alt domn al Ţării Româneşti, iar după lungi discuţii aprinse, hotărăsc ca acesta sa fie Constantin Brâncoveanu. Tânărul de 34 de ani pare să aibă toate calificările să conducă o ţară: înrudit cu familia, om muncitor şi cinstit, care urcase din dregătorie în dregătorie până la înalta funcţie de logofăt – sfetnicul cel mai de seamă din Divanul domnesc. Boierimea era şi sătulă de prigoana Cantacuzinilor şi se temea ca Inalta Poarta să nu le impună un domn străin, aşa că n-a fost cale de întoarcere: Brâncoveanu e ales „şef de stat“, votat în unanimitate. Dar Brâncoveanu – nici să n-audă! „Dar ce-mi trebuie mie domnie de vreme ce eu ca un domn sunt la casa mea?“, se împotriveşte delegaţiei care venise să-i propună scaunul ţării. Membrii Divanului insistă: „Ne rugăm, nu lăsa ţara să intre alţi oameni răi sau nebuni să o strice, ci primeşte domnia“. Brâcoveanu acceptă mai degrabă silit. Împins de la spate, luat de mâini, boierii l-au îmbrăcăt în caftanul domnesc pentru slujba de la biserică, i-au citit molitvele de domnie, aşa cum era datina încoronării voievozilor ţării, apoi i-au urat mulţi, mulţi ani noului domn. Pare că au avut gurile aurite. Aveau să urmeze 25 de ani de domnie sub Constantin Brâncoveanu. E ultimul domnitor din ţările noastre care a reuşit să rămână în scaun atâta timp. O domnie lungă şi grea, plină de frământări, de mari reuşite, care se sfârşeşte tragic. Voievodul, cei patru fii ai săi şi sfetnicul Ianache Văcărescu sunt omorâţi de turci în 1714. Epoca: moravuri uşoare, dezmoşteniri, poziţia femeii Vodă Constantin a trăit epoca în care lumea se subordona regulilor poruncite de moşul său, Matei Basarab, în 1692, scrise într-o culegere cu numele „Îndreptarea Legii“. Pravilele lui Basarab erau menite să aplaneze, cu pedepse serioase, nu oricum, diferite probleme din familii sau chestiuni legate de lumea bisericească. Dar cele mai vitrege vremuri erau pentru femei. De exemplu, o despărţire oficială cerută de o femeie se întâmpla doar în cazuri extraordinare, „de va nebuni bărbatul“ sau „de-ş va băga muiarea în hiară sau o va închide undeva într-o temniţă“ sau în cazul unei  bătăi atât de grave încât „să o facă să nu poată grăi către judecătoriu, să nu-şi poată spună jalba“. O palmă la supărare sau la beţie era tolerată. „De nu va fi bătaia aşa tare, să nu se poată despărţi“, scria în „Îndreptarul legii“. Constantin, educat „cantacuzineşte“ Legile poate făceau ordine, dar ce putea opri sentimentul insecurităţii provocat de ciumă, foamete, intrigi, trădări, răzmeriţe, care erau la ordinea zilei? Domnia aceasta eu nu o poftesc ca să-mi înmulţesc grijile şi nevoile, ci dumneavoastră m-aţi poftit şi fără voia mea m-aţi pus domn, în vremuri ca acestea tulburi, înconjurate de oşti şi vrăjmaşi. Constantin Brâncoveanu Supranumit „Prinţul aurului“: averile sale erau nelimitate Cum a reuşit totuşi Constantin Brâncoveanu să-şi păstreze autoritatea atâta timp? trăsăturaprincipală a voievodului a fost abilitatea lui de bun strateg în domeniul politicii externe. A pendulat constant între Viena, Constantinopol şi Moscova, încercând să nu supere prea tare pe niciuna dintre marile puteri. „A trebuit să navigheze în ape tulburi şi să facă faţă, pe de o parte a Porţii Otomane, iar pe de altă parte, să aibă relaţiile cele mai potrivite şi mai bune, păstrându-şi însă neatârnarea faţă de cele două imperii creştine care se ridicau în epocă: cel al Austriei la apus, cel al Rusiei la răsărit“, Nicolae Iorga spunea că „osândit să nu facă politica armelor, Brâncoveanu a făcut marea politică a culturii, cea mai mare“. De altfel, în mai bine de 25 de ani de domnie, Brâncoveanu a intervenit o singură dată militar, în bătălia de la Zărneşti din 1690, când s-a dovedit un bun strateg de luptă, reuşind să oprească marşul trupelor imperiale spre Ţara Românească. Relaţiile au fost apoi restabilite în modul cel mai fericit. Brâncoveanu a fost ridicat la rangul de conte şi apoi de principe al Imperiului Sfânt-German. Mai târziu, lucrurile aveau să se aşeze şi de cealaltă parte. În 1703, Constantin Brâncoveanu a fost întărit domn pe viaţă al Ţării Româneşti de către sultanul Mustafa al II-lea, titlu care asigura succesiunea la tron a fiilor săi. Cântărea mult şi averea sa. Sumele mari de bani pe care le deţinea prin diferite bănci din străinătate le folosea şi ca un instrument pentru a evita războaiele: oferea mită înalţilor oficiali şi conducătorilor militari străini. Se spune că resursele sale erau nelimitate, de aceea fusese supranumit „Altân Bey“ de turci, adică „Prinţul aurului“. A fost numit „voievodul culturii româneşti“.Cu o mare parte din bogăţia sa a construit zeci, sute de monumente şi de biserici, a înfiinţat prima instituţie de învăţământ superior – Academia Domnească de la Sfântul Sava – şi chiar a „inventat“  un stil arhitectonic propriu: stilul brâncovenesc. Au trecut mai bine de 300 de ani, iar câteva dintre clădirile ridicate, Mănăstirea Hurezi, în Oltenia, şi Palatul Mogoşoaia de lângă Bucureşti au rămas, am putea spune, nemuritoare turcii l-au bănuit pe voievod că ar unelti împotriva lor, încercând să se alieze în secret cu austriecii sau cu ruşii. Dimitrie Cantemir, care era domn al Moldovei, trecuse făţiş de partea lui Petru cel Mare al Rusiei în anii 1710-1711. Brâncoveanu nu s-a băgat, dar suspiciunea rămăsese, după ce cei doi veri ai săi, Cantacuzini, trecuseră la ruşi. S-a zvonit că unchii săi, Mihai spătarul şi Constantin stolnicul, nemulţumiţi că Brâncoveanu nu-i mai asculta, îl pârăsc la Constantinopol. Era primăvara anului 1714, când, la Bucureşti, ajungea un capugiu turc însoţit de câţiva ostaşi, care fuseseră trimişi de Înalta Poartă să-i ia pe Brâncoveanu şi pe toţi ai lui. I-au pus panglica neagră pe umăr, semn că este „mazilit“ şi a fost dus, împreună cu toată familia, la Constantinopol. „Mai bine să mori de o mie de ori decât să te lepezi de credinţă“, îl dojeneşte Constantin Brâncoveanu, iar Matei se răzgândeşte şi alege să moară creştin. După execuţie, capetele au fost purtate în vârf de suliţă prin oraş, iar corporile le-au fost aruncat în mare. Trupul lui Brâncoveanu a fost pescuit din Marea Marmara de nişte greci şi l-au îngropat pe o insulă din largul mării. În 1720, Maria, soţia voievodului, reuşeşte să-i aducă trupul în ţară şi-l înmormântează pe ascuns la Biserica Sfântul Gheorghe Nou din Bucureşti, una dintre ctitoriile lui Constantin Brâncoveanu A înfiinţat prima „facultate“ din Bucureşti Să luăm exemplul Academiei Domneşti, prima instituţie de studii superioare, înfiinţată în 1694, care funcţiona în clădirile de la mănăstirea Sfântul Sava. Aici au învăţat şi s-au format mari personalităţi, ca Ion Heliade-Rădulescu, Barbu Ştirbei, Petrache Poenaru şi Ienăchiţă Văcărescu. Constantin Brâncoveanu ştia că învăţământul e una dintre căile de progres pentru omenire, aşa că s-a luptat să aducă profesori de seamă şi cerea ca programele de învăţământ să fie ca în Occident. De numele lui Brâncoveanu se mai leagă tipărirea, în 1688, a primei ediţii a traducerii integrale în limba română a Bibliei. S-a numit „Biblia de la Bucureşti“. Totuşi, meritele sunt împărţite. Stilul „inventat“ de Constantin Brâncoveanu Stilul brâncovenesc e considerat a fi primul stil românesc, care a luat naştere în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu. Istoricii de artă îl caracterizează ca fiind un stil eclectic, un melanj în care se îmbină elemente baroce, renascentiste, orientale, bizantine, valahe. O sinteză între tradiţie şi modernitate. În arta brâncovenească, întâlnim atenţia pentru ornamente, sculptate în piatră – mai ales ornamente florale – sau aplicate, sub formă de reliefuri în stuc. Acestea dau o tuşă orientală. În ceea ce priveşte arhitectura, specifice sunt logiile, galeriile şi pridvoarele deschise, care trebuie să se impună de la distanţă. Orişicum, stilul brâncovenesc a fost o sursă de inspiraţie pentru arhitecţi şi peste veacuri. Ion Mincu a dat naştere, la sfârşitul secolului XIX, stilului neobrâncovenesc, operele sale fiind influenţate de modelele de arhitectură construite de Constantin Brâncoveanu. Mari ctitorii brâncoveneşti. Palatul Mogoşoaia Constantin Vodă Brâncoveanu s-a impus mai ales ca mare ctitor. Documentele îl descriu ca „domn pravoslavnic, cu dragoste şi râvnă creştinescă“. Ţara întreagă e plină de bisericile şi mănăstirile ctitorite de el. Încă de când era boier, a clădit bisericile de la Potlogi, în judeţul Dâmboviţa (1683) şi Mogoşoaia, lângă Bucureşti,  în 1688, cu o lună înainte de a se urca pe tron. Mai târziu, lângă ambele biserici, Constantin Brâncoveanu a construit, în stilul său propriu, brâncovenesc, câte un palat impunător. Palatul Mogoşoaia, de exemplu. A fost restaurat în secolul nostru de prinţesa Martha Bibescu şi e printre cele mai  vechi şi mai arătoase monumente din raza Bucureştilor. De altfel, de Mogoşoaia şi Brâncoveanu se leagă şi construcţia primei artere bucureştene – Podul Mogoşoaiei, construit în 1692 –, care făcea legătura între Curtea Domnească şi noua reşedinţă brâncovenească. Artera şi-a păstrat numele până în 1878, când a fost rebotezată Calea Victoriei, ca un omagiu adus dobândirii independenţei de stat. Confortul aşezământului de la Potlogi Palatul de la Potlogi a fost construit pentru fiul său Constantin, după cum e înscris pe faţada clădirii: „Aceste case din temelia lor sunt înălţate de luminatul domn, Io Constantin Basarab Voievod fiului său Constantin Brâncoveanul, începându-le şi sfârşindu-le la leat 7206 (1698) şi la al zecelea an al domniei sale, ispravnic fiind Mihai vtori postelnic Corbeanul“. Trebuie menţionat că palatele nu erau frumoase şi vopsite doar pe dinafară, cum spune o vorbă populară. În general, reşedinţele domneşti erau dotate cu aducţii de apă, cu băi şi grupuri sanitare. Confort 1. Astăzi, fosta reşedinţă de vară care se află la 32 de kilometri de Capitală poate fi vizitată doar ca muzeu. Stilul brâncovenesc s-a născut la Hurezi În vara celui de-al doilea an de domnie –1690 – a pus temelia mănăstirii Hurezi sau Horezu, judeţul Vâlcea, la care s-a lucrat şapte ani. E cea mai de seamă ctitorie de cult a lui Constantin Brâncoveanu, iar aici  se spune că s-a născut stilul brâncovenesc. Din 1993, mănăstirea e inclusă în lista patrimoniului UNESCO. Sfântul voievod martir Constantin Brâncoveanu a simţit şi a lucrat pentru unitatea neamului românesc, în pofida împărţirii acestuia în trei mari provincii distincte. El a fost un domnitor învăţat şi un promotor al educaţiei şi al culturii, care a sprijinit tipărirea a numeroase şi valoroase lucrări de cultură teologică şi laică, încât, pe vremea domniei lui, prin dezvoltarea culturală intensă în diferite direcţii, oraşul Bucureşti a devenit un centru spiritual şi cultural semnificativ în sud-estul Europei, iar domnitorul Ţării Româneşti un mare susţinător al culturii în întreg spaţiul românesc. De aceea, domnia lui a fost considerată „o monarhie culturală” (N. Iorga). Prin ctitoriile și daniile sale a întărit Ortodoxia sud-dunăreană aflată sub prigoana islamului otoman, dar și pe cea ardeleană asaltată de uniatismul catolic și de protestantismul Reformei. Sfântul voievod martir Constantin Brâncoveanu a fost un mare ctitor de mănăstiri şi biserici, ridicând din temelie unele noi şi restaurând sau înzestrând altele mai vechi în Ţara Românească şi în Transilvania. Totodată, Sfântul Constantin Brâncoveanu a ajutat cu generozitate întreaga creştinătate răsăriteană ortodoxă aflată sub stăpânire otomană, prin acordarea de importante ajutoare financiare şi materiale Patriarhiilor din Constantinopol, Alexandria, Antiohia, Ierusalim, Bisericii Georgiei, precum şi multor mănăstiri şi locaşuri sfinte din Muntele Athos. Context Situația internațională a Țării Românești s-a schimbat în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, mai ales în ultimele două decenii, datorită ambițiilor habsburge, care au angrenat reacția celorlate puteri: Imperiul Otoman, care arătase tot mai multe semne de slăbiciune trebuia să reacționeze, în timp ce Franța și Anglia doreau păstrarea statu quo-ului; Rusia manifesta prime ambiții, iar Polonia făcea revendicări asupra țărilor române.Conform lui Ionescu și Panait, țările române, semiautonome, trebuiau să devină din obiecte ale istoriei subiecte al acesteia. Din diferite considerente, actorii mari (otomanii, habsburgii și rușii) au preferat să atragă țările române prin diplomație, decât prin forță armată.Imperialii au încheiat în 1687 un tratat cu Mihail Apafi, privind încartiruirea de trupe și contribuția financiară la vistieria imperiului, ceea ce i-a făcut repede foarte antipatici transilvănenilor. Direcții După cum scria Iorga în 1914, „osândit să nu facă politica armelor, el [Brâncoveanu, n.m.] a făcut marea politică a culturii, cea mai mare”.Chiar și după despărțirea de Cantacuzini, liniile politicii externe a lui Brâncoveanu au rămas aceleași. Dezvoltarea culturală În perioada domniei lui Constantin Brâncoveanu, cultura românească a cunoscut o perioadă de înflorire, voievodul fiind un fervent sprijinitor al culturii. În cei 26 de ani de domnie, Brâncoveanu s-a dovedit un gospodar desăvârșit și bun administrator al avuțiilor țării, instaurând o epocă de prosperitate și de pace.[necesită citare] Domnul a inițiat o amplă activitate de construcții religioase și laice, îmbinând armonios în arhitectură, pictură murală și sculptură tradiția autohtonă, stilul neo-bizantin și ideile novatoare ale renascentismului italian într-un nou stil caracteristic, numit stilul brâncovenesc. Denumirea de stil brâncovenesc, sau de artă brâncovenească, este folosită în istoriografia română de artă pentru arhitectura și artele plastice din Țara Românească în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu. Deoarece această epocă a influențat în mod hotărâtor evoluțiile de mai târziu, termenul se folosește prin extensie și pentru a descrie operele de artă din vremea primilor Mavrocordați, până către 1730. Istoricii de artă caracterizează uneori stilul prin analogie cu renașterea apuseană, datorită structurilor sale clare, raționaliste, dar exuberanța lui decorativă permite și folosirea termenului de barocbrâncovenesc.[129] Constantin Brâncoveanu și-a asumat rolul de protector al tiparului și școlilor din Țara Românească, dar și din Transilvania, numele său fiind întâlnit între cele ale donatorilor de la școala românească din Șcheii Brașovului.[130] S-a înconjurat de personalități de cultură din țară și străinătate, susținând financiar și diplomatic pregătirea tinerei generații de cadre în școlile europene.[necesită citare] Constantin Brâncoveanu a înființat în 1694 Academia domnească din București, o școală superioară („colegiu public pentru pământeni și străini”) având ca limbă de predare greaca veche, în clădirile de la mănăstirea „Sfântul Sava”. În paralel cu „Academia de la Sfântul Sava”, funcționau și alte școli, în incinta unor mănăstiri, în care se preda în slavonește și în românește. Așa au fost școlile de la mănăstirileSfântul Gheorghe Vechi și Colțea, amândouă în București, care pregăteau dieci pentru cancelariile domnești,secretary, preoți și dascăli. O serie de școli românești existau în orașele țării, în mănăstiri și chiar în mediul rural. În câteva mănăstiri au luat ființă biblioteci, cu lucrări procurate din mari centre culturale din apusul Europei; printre acestea se remarcau biblioteca de la mănăstirea Mărgineni (ctitoria lui Constantin Cantacuzino, postelnicul) și biblioteca mănăstirii Horezu, ctitorie a lui Constantin Brâncoveanu. Constantin Brâncoveanu a rămas în istorie și în conștiința națională și ca un mare ocrotitor al tiparului. Domnia lui debutează printr-un act de cultură și anume prin apariția Bibliei de la București, prima ediție integrală a Sfintei Scripturi în limba română, operă de mari proporții pentru acel timp (944 pagini format mare, pe două coloane, cu literă măruntă). Tipărirea începuse încă din timpul lui Șerban Cantacuzino, la 5 noiembrie 1687; un prim tiraj era terminat în septembrie 1688, deci în timpul vieții acestuia. Al doilea tiraj s-a terminat abia în noiembrie 1688, sub noul domn. Potrivit unei note dintr-o altă tipăritură, Brâncoveanu, ca mare logofăt al Țării Românești, fusese „ispravnicul” lucrării de tipărire a acestei prime Biblii românești.[necesită citare] Pe lângă tipografia mai veche înființată în 1678 la București de către mitropolitul Varlaam, s-au înființat acum câteva tipografii noi: la Buzău în 1691, prin strădaniile episcopului Mitrofan (un moldovean, fost episcop de Huși), la Snagov în 1694, la Râmnicu Vâlcea în 1705, la Târgoviște în 1708, toate prin osteneala lui Antim Ivireanul (adus de Brâncoveanu în 1689 de la Constantinopol) care, dintr-un smerit ieromonah, a ajuns să fie ales în 1705 episcop la Râmnic, iar în 1708 mitropolit. S-au tipărit felurite cărți: de slujbă, de teologie, de învățătură, de combatere a catolicismului și calvinismului, – Didahii, Carti de porunca , numite Coduri de comportare civica, toate în limbile română, greacă, slavonă și chiar arabă, turcă și georgiană Originea lui Constantin Brâncoveanu Constantin Brâncoveanu s-a născut în anul 1654, la Brâncoveni (actualmente comună în județul Olt), într-o veche familie boierească. Era fiul lui Matei („Papa”) Brâncoveanu și al Stancăi (Cantacuzino), sora domnitorului Șerban Cantacuzino.Rămânând orfan de tată la vârsta de doar un an, a fost crescut de un unchi al său, stolnicul Constantin Cantacuzino (un reprezentat de seamă al culturii umaniste în spațiul românesc), care i-a oferit o educație aleasă pentru acele vremuri, învățând, printre altele, greaca, latina și slavona. Căsătorit cu Marica, nepoata lui Antonie Vodă din Popești, Constantin Brâncoveanu a avut cu aceasta patru fii: Constantin, Ștefan, Radu și Matei și șapte fiice: Stanca, Maria, Ilinca, Safta, Anca, Bălașa și Smaranda. Soția sa, Doamna Marica, a fost adevăratul administrator al întregii averi a Brâncovenilor, despre care se afirma pe atunci că era fabuloasă. Ea știa rostul fiecărei moșii, al fiecărei case și al tuturor sumelor de bani depozitate în băncile din vestul Europei, la Viena, Veneția sau Amsterdam. Din acest punct de vedere, trebuie sa amintim ca domnia lui a inceput sub semnul aparitiei, pentru prima oara, in romaneste, a Bibliei, numita ‘de la Bucuresti’, in anul 1688, inceputa de predecesorul sau Serban Cantacuzino si, din smerenie, Brancoveanu, cu toate ca Biblia a aparut in timpul lui, a numit-o cu numele celui care a initiat-o, Serban Cantacuzino. De asemenea, el a fost un mare ctitor de biserici. As aminti in mod deosebit Manastirea Hurez, Valcea si Biserica ‘Sf. Gheorghe Nou’ din Bucuresti, unde odihnesc sfintele sale moaste’ Ion Vicovan: ”cu toate ca Biblia a aparut in timpul lui, a numit-o cu numele celui care a initiat-o, Serban Cantacuzino” Doamna Marica este una dintre acele femei modeste si la locul lor care nici cu gandul nu gandesc ca ar putea ajunge la bogatie, la marire si la putere. Dar odata ajunse acolo, isi incordeaza puterea si vointa si reusesc sa faca fata situatiei, sa depaseasca greutatile si dramele cu demnitate, castigand un mare prestigiu si dreptul de a intra in istorie. Ne-am oprit asupra ei pentru ca este singura prahoveanca ajunsa pe tronul Tarii Romanesti. Bunicul ei, Antonie, era cel mai mic dintre fiii lui Mihai grecul din Targsor, boierit de Mihai Viteazul, imbogatit prin afaceri si cumparari de mosii, fratele cu mult mai mic al Tudorei din Targsor, ibovnica lui Mihai Viteazul. El primise ca mostenire de la tatal sau Popestii, un sat in cuprinsul orasului Targsor, cu pamanturile , rumanii, vie, moara, padure si, desigur si cu un conac incapator. În 1928, Nicolae Iorga, participând la dezbaterea parlamentară în jurul Legii cultelor, recunoscuse că „societatea hrăneşte statul, nu statul poate să dea viaţă societăţii“ din moment ce aceasta îi pune la dispoziţie „organisme libere, legate de sufletul omenesc şi consacrate printr-o experienţă de mai multe secole“, printre care şi Ortodoxia. Brâncoveanu a căutat prietenia celui mai puternic Una dintre principalele acuzaţii, pentru care a şi fost mazilit şi ucis Brâncoveanu, a fost trădare faţă de Imperiul Otoman. Turcii au găsit dovezi că Brâncoveanu îi trăgea pe sfoară şi că, în timp ce se arăta făţiş ca prieten al otomanilor, îi informa pe inamici de toate mişcările acestora. Turcii au intrat în posesia tuturor scrisorilor trimise şi primite de Brâncoveanu. Majoritatea au confirmat trădarea acestuia. Cel care a predat corespondenţa lui Brâncoveanu în mâinile turcilor a fost Ienache Porfirita, capuchehaia domnitorului şi dragoman împărătesc.Acesta, grec la origine, a fost cumpărat uşor de ambasadorul francez al regelui Ludovic al XIV-lea, care îl bănuia de necinste pe Brâncoveanu. Două pachete de scrisori au fost predate marelui vizir otoman. Pe lângă acesta, Cantacuzinii, rudele Brâncoveanului, au ajuns, de la bani şi ranguri, duşmani neîmpăcaţi ai acestuia. Alături de Mihai Racoviţă, fost prieten al domnitorului muntean, îl pârau necontenit sultanului şi marelui vizir arătând politica sa duplicitară. De altfel, acuzele nu era tocmai neîntemeiate. Constantin Brâncoveanu a jonglat cu marile puteri ale vremii, uneltind în secret, după cum se schimba raportul de forţe în zona Balcanilor.„Brâncoveanu căuta să-şi aibă întotdeauna portiţa deschisă spre a se da de partea celui mai tare. Până să se desemneze care din cei doi potrivnici era să rămână deasupra, el trebuia să se mişte între două ape, să cotigească, să ţină cumpăna, până ce momentul critic va fi sunat.”, arată şi A. D. Xenopol.   Înainte de a lua domnia, Brâncoveanu era un simpatizant al habsburgilor, având numeroase întrevederi cu legaţii imperiali. Odată ajuns pe tron însă schimbă tabăra pentru a-i îmbuna pe turci. Mai mult decât atât, contribuie decisiv la victoria otomană împotriva habsburgilor de la Zărneşti. În timp ce zâmbea otomanilor, asigurându-i de credinţa sa, trimitea scrisori şi habsburgilor, polonezilor sau veneţienilor asigurându-i şi pe ei de credinţa sa.    „Nu e vorba chiar şi atunci dibaciul domn al Munteniei, pe putuse se arătase în toate împrejurările că duşmăneşte pe nemţi numai din nevoie, dar cu inima le-ar fi deplin plecat”, continua Xenopol. După victoriile austriece şi mai ales după pacea de la Karlowitz din ianuarie 1699, Brâncoveanu devine susţinător făţiş al austriecilor, ei fiind în acel moment puterea dominatoare în Balcani. „Autorităţile de la Viena nu s-au arătat insensibile faţă de Brâncoveanu, l-au răsplătit chiar cu acordarea titlului de principe al Sf. Imperiu la 30 ianuarie 1695, i-au îngăduit achiziţionarea de proprietăţi la Braşov şi clădirea unei reşedinţe la Sîmbăta de Sus, iar mai tîrziu, prin diplome imperiale, chiar dreptul de a se refugia în Transilvania, în caz de primejdie din partea turcilor”, arăta istoricul Paul Cernovodeanu în „Coordonatele politicii externe ale lui Constantin Brâncoveanu”.   Chiar şi aşa, Brâncoveanu nu a renunţat la politica duplicitară, dorind să menţină relaţiile bune, în secret, şi cu turcii. Îi mituieşte cu sume uriaşe pe funcţionarii otomani să închidă ochii la manifestările sale de prietenie făţişe faţă de austrieci. „Pe de altă parte, spre a potoli bănuielile Porţii, unde îşi avea inamici redutabili, Brâncoveanu a procedat fără prea multe scrupule la coruperea influenţilor dregători otomani prin bogate daruri în bani şi obiecte de lux, întreţinînd o numeroasă clientelă de slujitori greco-levantini devotaţi intereselor sale şi asigurînd pe marii viziri şi înalţii demnitari, cu suficientă abilitate, de pretinsa sa credinţă”, arată Cernovodeanu.    Brâncoveanu şi slujitorii săi, nişte „vulpi”   Odată cu ridicarea puterii Imperiului Ţarist, sub Petru I, şi visele sale de a ocupa Balcanii, Brâncoveanu nu pierde ocazia şi începe să comploteze şi cu ruşii. Duce aceeaşi politice duplicitară şi încearcă să tragă pe sfoară atât pe ruşi cât şi pe otomani. Dă greş. Este o greşeală fatală, însă. Mai precis, ruşii se pregăteau să atace Imperiul Otoman în 1711 şi doreau să treacă prin Ţara Românească.   Prin scrisori secrete, Brâncoveanu îi înştiinţa că va trece de partea lor şi că le va da merinde în timpul campaniei. De cealaltă parte, turcii îi cer voievodului muntean să strângă oastea împotriva ruşilor. Este adunată tabăra la Urlaţi şi comandantul suprem este numit spătarul Toma Cantacuzino.    Ajunşi la hotarele Ţării Româneşti, ruşii aşteaptă proviziile şi trecerea lui Brâncoveanu de partea lor, aşa cum făcuse şi domnul Moldovei. Brâncoveanu încearcă să obţină avantaje maxime. Refuză să trimită merinde ruşilor şi ajutor până ce nu vor ocupa Ţara Românească ca o garanţie să nu devină duşman făţiş turcilor. Oastea ţaristă este învinsă şi Petru I obligat să încheie pace. Din acel moment, Constantin Brâncoveanu este compromis. Ruşii îl dispreţuiesc pentru trădare, otomanii află de toată corespondenţa secretă a voievodului, iar în general marile puteri europene ajunseseră să cunoască politica sa duplicitară.    Generalul austriac Veterani spunea că Brâncoveanu şi oamenii săi sunt „vulpi”. În aceste condiţii Mustafa Aga îi va aduce din partea sultanului mazilirea lui Brâncoveanu. Istoricii sunt de părere că Brâncoveanu a fost nevoit să ducă această politică duplicitară în conjuctura externă a secolului în care a trăit. Balcanii erau un butoi de pulbere, iar Ţara Românească disputată ca punct strategic de toate marile puteri. Doar dibăcia diplomatică şi acest joc duplicitar ar fi putut să-i menţină independenţa, preciza şi marele istoric Nicolae Iorga.    „Într-adevăr, în situaţia atît de ingrată în care se afla Ţara Românească în timpul războiului dintre turci şi adversarii lor din «Liga Sfîntă», Brâncoveanu şi sfătuitorii lui Cantacuzini au căutat să ţină principatul departe de flăcările conflictului şi să-i apere statutul de autonomie, refuzînd, în măsura posibilului, o cooperare militară activă cu turcii, dar ferindu-se, totodată, să accepte schimbarea dominaţiei otomane prin cea austriacă. Brâncoveanu a încercat, aşadar, să ducă o politică dibace între Austria şi Turcia, întreţinînd o corespondenţă ascunsă cu unii generali şi demnitari imperiali, dar mai ales sprijinind negocierile de pace iniţiate încă din 1691 de către ambasadorii Angliei şi Olandei la Constantinopol, dornici de a scoate Imperiul habsburgic din război şi a-i îndrepta eforturile militare numai împotriva inamicului comun din Apus, Franţa lui Ludovic al XIV-lea”, adaugă şi Cernovodeanu.   Turcii doreau averea lui Brâncoveanu   Un alt motiv pentru uciderea lui Brâncoveanu a fost uriaşa sa avere. Era legendară în aceea perioadă, iar turcii credeau că ascunde o comoară uriaşă. De altfel, averea domnitorului este dovedită şi de impresionantele daruri oferite ca mită demnitarilor otomani, ambasadorilor francezi la Istambul sau austriecilor. Numai în 1700 a oferit Porţii peste 300 de pungi cu peste 160.000 de taleri, o avere exorbitantă la aceea vreme.    Totodată, la înscăunare a oferise 400 de pungi, la care se adaugă o sumedenie de daruri luxoase, ori de câte ori dorea să-i cumpere pe otomani sau austrieci. Averea sa este vădită şi de palatele luxoase şi lăcaşurile de cult ridicate de voievod. De altfel, Brâncoveanu a fost torturat de turci pentru a se afla unde-şi ţine averile. Totodată şi acuzaţia de fi pus taxe înrobitoare locuitorilor ar fi fost probată cu plângeri din Valahia.   Vă recomandăm să citiţi şi următoarele ştiri:   16 august, ziua sfinţilor martiri Brâncoveni. Cea mai profundă lecţie de religie de la domnitorul român: „De legea creştină nu mă las!” Capetele de acuzare Procesul lui Brâncoveanu, nu a fost ad-hoc sau inexistent, după cum s-a crezut. Otomani au formulat nu mai puţin de nouă capete de acuzare, cu probe. Acestea au fost prezentate şi ambasadorilor străini. Astfel, Constantin Brâncoveanu a fost acuzat de: „Întâiul. Că întreţinea corespondenţă secretă cu Împăratul Austriei, cu Moscova, cu Polonia şi cu Republica Veneţiei, cărora procura informaţii privitoare la turci.   Al doilea. Că împăratul Leopold, prin diploma dată la Viena in 30 Ianuarie 1695, declara în toată forma pe Brâncoveanu cu succesorii săi în linie bărbătească, ca Prinţ al Sf. Imperiu Roman, pentru serviciile însemnate aduse Maiestăţii Sale Chesariene.    Al treilea. Că, pentru acumulare de considerabile averi, a sărăcit ţara prin grele asupriri şi impozite, neaflătoare pe timpul predecesorilor săi.   Al patrulea. Că, sub pretextul de a schimba aierul, locuia 9 până la 7 luni la Târgovişte, aducând prin aceasta pagube, atât supuşilor săi cât şi traficului din Bucureşti, şi aceasta pentru a putea mai uşor fugi, într-o bună zi, cu toată familia şi bogăţiile sale în Transilvania.   Al cincilea. Că a cumpărat multe moşii, pe una din ele pregătindu-se chiar clădirea unui mare palat.    Al şaselea. Că a depus sumi mari, nu numai la Viena, dar şi la Veneţia, ţinând agenţi în ambele aceste locuri. Al şaptelea. Că fuga lui Toma Cantacuzino la Moscova, în 1711, a fost cu consimţământul său.   Al optulea. Că şi-a procurat din Viena timpane şi trâmbiţe de argint, ceia ce era insolent, căci însăşi Marele Sultan nu le poseda.   Al nouălea. Că a bătut în Transilvania monede de aur, în formă de medalii, de o valoare de la 2 pină la 10 galbeni una.”, arăta Maria del Chiaro.

De ce Constantin Brancoveanu?

 fost rugat sa fie domn, si nu a fost incantat – responsabilitate, modestie Printul aurului din Carpati, folosea averea pentru a cladi – ctitor, vizionar S au tiparit foarte multe carti la Bucuresti,Targoviste, Govora, Brasov –sprijina cultura Arhitectura autentica romaneasca deschisa naturii si intreaga organizare a spatiului -inovati A aparat interesele credintei pana la final- statornic, fidel, credincios in valori, sacrificiu Intrebari: Ar fi avut sanse mai mari sa aibe o viata tihnita si multe realizari daca nu accepa sa fie domn? Avea sanse mai mari sa moara de batranete daca nu avea in jur tradatori? Cum ar fi fost spatial Balcanic de astazi fara contributia sa?