Umanism sustenabil. Doctrină care are în centru omul, bunăstarea și demnitatea lui, încrederea în rațiunea umană.Cultiva entuziasmul față de om și natură, compatibilă însă cu credința religioasă. Atitudine de încredere în valoarea omului.
Termenul de umanism (omenie, umanitate) are semnificații:
•Poziție filozofică care pune omul și valorile umane mai presus de orice, orientându-se în special asupra omului ca individ.
•Omul constituie astfel valoarea supremă, este un scop în sine și nu un mijloc. Umanismul implică un devotament pentru căutarea realitatii și moralității prin mijloace umane, în sprijinul intereselor acestora.
•Axându-se pe capacitatea de autodeterminare, umanismul respinge validitatea justificărilor transcendentale cum ar fi dependența de credință, supranaturalul sau textele pretinse a fi revelații divine.
•Umaniștii susțin moralitatea universală bazată pe condiția umană ca loc comun, sugerând că soluțiile problemelor sociale și culturale umane nu pot fi provincialiste si servesc ca modele ale modului de viață, de gândire și de creație artistică.
Influențele Umanismului.Umanismul influențează în mod hotărâtor viața secolului al XVI-lea. La început științele nu erau incluse și se găseau la marginea acestei mișcări. Asfel Bernard Palissy sau Ambroise Paré nu acordă nicio atenție autorilor antici, preferând să se bazeze pe experiență și practică. Se studiază totuși scrierile lui Arhimede, iar Copernic afirmă că experiența trecutului este necesară pentru noi descoperiri.
Umanismul influențează și viața politică. Umaniștii amintesc suveranilor datoriile lor față de Dumnezeu, față de supuși și față de ei înșiși (Niccolo Machiavelli: „Il Principe”, 1532). Ei apelează la popor să participe la viața publică.
Educația copiilor ar trebui să urmărească în primul rând instruirea copiilor cu noi cunoștințe pentru a-i face mai umani.
În ceea ce privește literatura, umanismul pune pe primul plan teme ca natura, virtutea, gloria și iubirea.
În sens larg – ampla mișcare care pune în centrul lumii omul și afirmarea liberă a personalității sale.
Componentele de baza ale umanismului
Cunoaștere
Conform umaniștilor, este în sarcina oamenilor să găsească realitatea, prin opoziție cu căutarea lui în revelație, misticism, tradiție sau orice altceva care e incompatibil cu aplicarea logicii asupra dovezilor observabile. Cerând ca oamenii să evite acceptarea orbească a unor opinii nesusținute, el sprijină scepticismul științific și metoda științifică, respingând autoritarismul și scepticismul extrem și făcând din credință o justificare inacceptabilă a acțiunilor. De asemenea, umanismul afirmă că o cunoaștere a binelui și răului se bazează pe cea mai bună înțelegere a propriilor interese și a celor comune ale indivizilor în loc să izvorască dintr-un adevăr transcendental sau vreo sursă arbitrar localizată.
Unii au interpretat umanismul ca pe o formă de speciism, care consideră oamenii mai importanți decât alte specii.Cu toate acestea,afirmă că oamenii nu au „niciun drept dumnezeiesc sau inerent de a supune alte animale” și a admis că „organizațiile care au făcut cel mai mult pentru animale au fost independente de religie”.
Optimism
Umanismul include o atitudine optimistă față de capacitățile oamenilor, dar nu implică opinia că natura umană este pur binevoitoare sau că absolut fiecare persoană e capabilă să se ridice la înălțimea idealurilor umaniste de raționalitate și moralitate. El implică nu mai mult decât recunoașterea că te ridica la înălțimea potențialului tău înseamnă multă muncă și necesită ajutorul celorlalți. Scopul suprem este prosperitatea umană; îmbunătățirea vieții tuturor oamenilor. Focalizarea este pe a face bine și a trăi bine aici și acum și a lăsa lumea mai bună pentru cei care vin după noi, nu pe a trece prin viață suferind pentru a fi răsplătiți după.
Spiritualitate
Umanismul respinge în mod clar, doar apelul la credințe supranaturale pentru soluționarea problemelor umane, dar nu și credințele însele; Manifestarea spritualitatii si credintelor se poate concretiza in practicarea unei religii. Umanismul este în general compatibil cu ateismul și agnosticismul, dar acestea din urmă nu îi sunt necesare. Cuvintele „ignostic” (american) și „indiferentist” (britanic) sunt uneori aplicate umanismului pe motiv că acesta este un proces etic, nu o dogmă asupra existenței sau nu a zeilor; umaniștii pur și simplu nu au nevoie să se preocupe de asemenea probleme. Agnosticismul sau ateismul singure nu implică în mod necesar umanismul; multe filosofii diferite și uneori incompatibile se întâmplă să fie ateiste. Nu există nicio ideologie unică și niciun set de comportamente unic la care să adere toți ateii, și nu toate dintre cele proprii ateilor sunt umaniste.
Pe tărâm literar cel puțin, a existat în Occident un umanism creștin viguros și fructuos, începând cu Erasmus din Rotterdam și terminând cu un Georges Bernanos sau orice alt scriitor cu sensibilitate religioasă care se revendică de la umanism.
De vreme ce umanismul include curente intelectuale trecând printr-o mare varietate de gândiri filosofice și religioase, mai multe ramuri ale umanismului îi permit să îndeplinească, suplimenteze sau suplinească rolul religiilor și în special să fie adoptat ca filosofie de viață completă. Într-un număr de țări, din motive legate de legile care acordă drepturi „religioase” specifice, filosofia de viață umanistă seculară a fost recunoscută ca „religie”. În Statele Unite, Curtea Supremă a admis că umanismul este echivalent cu o religie în sensul limitat al autorizării umaniștilor să oficieze ceremonii de obicei conduse de reprezentanți ai cultelor religioase. Departe de a „declara umanismul religie”, această luare de poziție pur și simplu declară echivalența dreptului umaniștilor de a acționa în moduri de obicei specifice religiilor, cum ar fi marcarea ceremonială a momentelor importante ale vieții.
Umanismul renascentist și accentul său asupra întoarcerii la origini au contribuit la reformarea protestantă, ajutând la producerea a ceea ce protestanții consideră o traducere mai fidelă a textelor biblice.
